Cursul de vară al Institutului pentru Pedagogia Franz Kett din România – 2025

Unele lucruri nu încep cu zgomot, ci în liniște. Nu încep cu fluturări de steaguri sau cu sunet de surle și tobe, ci cu o mișcare interioară. În Franz Kett s-a născut sentimentul că s-ar putea și altfel. S-a născut sentimentul că un copil nu este un bloc de lut maleabil, nu este un „vas ce trebuie umplut”, ci o relație. Acest sentiment a dat naștere unei abordări pedagogice bazate pe atenție, prezență, relație și conectare – abordare pedagogică care de atunci ne atrage în continuare pe mulți dintre noi.  

    Acum treizeci de ani, sora Kriszta a adus această abordare la Odorheiu Secuiesc. Aici, în România, această abordare pedagogică, părea pe atunci ca o sămânță mică. Sora Kriszta nu avea de unde să știe ce va răsări din acea sămânță, dar ea a plantat-o. De atunci a tot crescut, a prins rădăcini adânci și a găsit pământ fertil în inimile multora dintre noi.     După treizeci de ani, ne-am oprit pentru un moment în această vară. Ne-am adunat la Casa de studii “Antal Jakab” din Șumuleu Ciuc, pentru a sărbători prezența și impactul acestei pedagogii în țara noastră. Scopul acestei întâlniri nu a fost prezetarea de realizări și de statistici sau rapoarte de proiect, accentul a fost pus pe copil.

Nu doar pe acel copil pe care îl educâm, ci și pe copilul din noi: copilul interior. Acea parte din noi care vrea să se joace, să alerge desculț în iarbă, să se urce în copaci, să citească, să râdă și să se ascundă. Care uneori este fericit, alteori se teme – și care adesea se pierde în derivă în forfota vieții de zi cu zi. Aceasta este persoana pe care am încercat să o scoatem la iveală.

Pe parcursul a celor trei zile și jumătate, am încercat să ne adresăm copilului din noi prin mișcare, artă, cântec și tăcere. Imaginile de podea, jocurile, muzica și liniștea au avut toate la bază tema creșterii. Am fost împreună, nu ca să predăm, ci ca să ascultăm, să exersam prezența – nu doar față de ceilalți, ci și față de noi înșine. Această pedagogie nu este o metodă, nu este o tehnică ci este mai de degrabă o cale și o rugăciune. Un mod de a fi, de a exista, o abordare care te învață să trăiești – mai întâi în interior și apoi în exterior.

Până la sfârșitul întâlnirii, feedback-ul a început să vină din tăcere, atenție și emoție.

Un participant a spus: „Nu eu am găsit această pedagogie – ea m-a găsit pe mine”. Altcineva a simțit că și-a găsit „trandafirul” – cu spinii lui – și că prin el se poate reîntâlni pe sine. Alții au apreciat trăirea sentimentului de întoarcere la copilărie, posibilitatea de a da glas vocii interioare, posibilitatea de a fi prezent în profunzime iar alții au concluzionat că aceasta nu este o pedagogie, ci o rugăciune.  Nu este un curriculum, nu este o rețetă ci este ceva mai profund. Ceva care nu se măsoară în rezultate, ci în relații. Nu se manifestă mai întâi în exterior, ci te atinge, te mișcă în interior.

Poate cel mai important lucru a fost că fiecare a luat ceva cu el: o imagine,un sentiment, o voce, o mișcare interioară, o mică sămânță. Unde și când încolțește mica sămânță – nu știm. S-ar putea să treacă mult timp. Sămânța primită, poate încolți în altcineva, într-un copil, într-un coleg, lângă o imagine pe podea sau într-un moment de liniște. Un lucru este sigur: ceva a fost plantat!

Chiar acesta a fost scopul inițiativei de acum treizeci de ani. Sora Kriszta nu avea pe atunci obiective mari. Ea nu gândea în termeni de strategie, voia doar să ofere bucurie copiilor, o conectare și stare de prezență. Aceasta este învățătura pe care o luăm cu noi și pe care o vom duce mai departe. Creșterea în sine nu este spectaculoasă și nu este rapidă. Nu este zgomotoasă, se petrece în liniște, este ascunsă. Uneori nici nu o observăm – doar în retrospectivă. Dar dacă o ascultăm, dacă îi acordăm timp, spațiu și încredere, ea devine vie, devine o relație. Pentru că nu știm ce va deveni sămânța, nu trebuie să știm, nu asta e treaba noastră. Rolul nostru este doar să o plantăm, să o urmărim și să-i acordăm atenție.

Vrem să-i mulțumim surorii Kriszta pentru că a plantat această sămânță acum treizeci de ani, aici, pe plaiul Transilvaniei. Pentru că nu și-a stabilit obiective în primul rând, ci pentru că doar a dăruit bucurie copiilor și adulților deopotrivă. Pentru că nu a predat lecții, ci doar a fost prezentă, pentru că a avut încredere în ceea ce încă nu putea fi văzut, ci doar simțit.

 Îi mulțumim pentru că de atunci ne lasă să intrăm în această grădină – unde ne putem așeza pe o bancă, unde nu trebuie să ne grăbim, unde ne putem liniști și putem asculta cu atenție glasul lumii ce ne înconjoară, glasul celui de lângă noi si glasul cel interior, pe noi înșine.

Bartis Tímea